Impregnare

Și dintr-o întâmplare,
Apare.

Stingherire. Vrem, nu vrem. Ce vrem? O viață
Complicată.
Sau să o complicăm?

Aud ceea ce nu simt
Văd doar ce aș vrea
Să fiu,
poate,
ne-indiferent
de vrere
de tine,
învins.

Persoană iluzorie,
Destul de zorie
Când e sub glorie,
Simplu prizonier
Ateu
Față de un Zeu
Al sufletului meu.

Dispare
Dar tot reapare.

O umbră impregnată
Oriunde și oricând
De oricât.
Dar nu oricum,
Fără margini
Terminată.
Ar fi vrut finisată.

Fior al ochilor
Sensibil de insensibil
Căci vreau,
măcar,
S-aud.
O ultimă
rătăcire. 

Cucerește atât lumea, cât și pe tine însuți

Se spune că, ochii nu văd decât ceea ce le permite creierul. 

Tu ce crezi? 

Să fie, oare, adevărat că tu atragi tot ceea ce ți se întâmplă? Că, de fapt, există un destin final, însă calea o conturezi tu? 

Nu există situații rele sau situații bune, nu există ghinion sau noroc, ci atitudini. Atitudinea ta exercitată asupra celor exterioare.

....Adică fiecare își poate controla atitudinile, ba mai mult, le poate schimba !?

Totul pornește din interior. 

Tu îi dai comenzi creierului.

Totul e în tine.

Limitele sunt doar cele autoimpuse.

În momentul în care ești pozitiv; privești oportun fiecare situație și nu te deranjează să înveți câte ceva când lucrurile nu merg așa cum ți-ai fi dorit; apreciezi șansele ce ți se oferă la fiecare pas; crezi în tine și în harul pe care îl deții, poate neexploatat la cote maxime, încă; ce consideri că exteriorizează energia ta atunci?  Pentru că atragi exact ceea ce emani! 

Dă-i comenzi creierului tău, nu-ți exprima dorințele! Spune-i exact ceea ce vrei să se întâmple! 

Și vei fi capabil să vezi. Să vezi că ceea ce ți-ai dorit e mai aproape decât ai crezut. Să vezi că ai mai mult decât ți-ai fi putut dori. Vreodată. Să vezi cât ai înaintat și cum visuri imposibile din trecut sunt, astăzi, pentru tine, aproape neînsemnate. 

Profită de fiecare clipă - după cum se spune tot mai des! 

Dar fii în armonie.

Ai grijă de tine, prin tine. Nu te mai concentra pe situațiile negative, ci pe ceea ce vrei să se întâmple, și repetă-ți "visul" zilnic, fă câte un pas către el, dar fii sigur de duritatea acestuia înainte să treci la următorul. Creează-ți calea cu drag și entuziasmează-te de fiecare dată! La urma urmei, asta te motivează și-ți dă energie.

Cât de frumoasă e priveliștea dimineața când conștientizezi că mai ai încă o zi în care te poți bucura cu cei din jurul tău de această lume minunată ? 

Îndrăznesc să spun că...unică.

Dacă nu acum, atunci când ?

Ce faci ?
La ce te gândești ?
Ești conștient de interacțiunea ta cu aceste cuvinte ?
Bun. Pentru că nu e destul să "vezi", trebuie să ajungi dincolo.
Dincolo - către interiorul tău.

Îți simti ?

Corpul. Spiritul.

Tocmai ai inspirat.
Acum expiri.

Ai remarcat cât de prețioasă a fost acea secundă ? Ce gândeai, ce simțeai ? Ce conta? 
Niciun trecut, niciun viitor.
Ești ACUM.

Ignorând toate aceste repere temporale, fii sincer cu tine și nu te lăsa manipulat de minte, ești prezent sau trăiești într-o iluzie ? Ceea ce îți dorești ți se întâmplă acum sau speri să dobândești în viitor ?
Dacă nu ești fericit, dacă nu ai o liniște interioară acum, când lucrezi la obținerea idealurilor tale nemărginite, ce te face să crezi că, atunci când vei ajunge în vârf, vei fi ? Te-ai gândit vreodată că te amăgești?
Căci ar trebui.

Speri la mai mult.
Dar cu cât timp în urmă acel "mai mult" reprezenta ceea ce ai în momentul de față ?

Ce simți?

Te-ai oprit să admiri, să zâmbești, să fii recunoscător pentru ceea ce ai? Sau poate...mintea ta a găsit o portiță de scăpare și te surprinzi acum cu scuze implantate ?  Nu te identifica cu ea. Dincolo de lumea gândurilor există o arie vastă a inteligenței, gândul este numai un aspect mărunt al acesteia.
Conștientizează că toate lucrurile care contează - frumusețea, iubirea, creativitatea, bucuria, pacea interioară - vin de dincolo de minte.

Aș vrea să știu dacă îți simți trupul. Dacă simți "lumina" interioară, dacă sesizezi că se află ceva mai mult în tine, ceva inexplicabil și, totuși, prezent. 

Închide ochii.
Simte. 
Simte-te.
Simte cum respiri.
Simte ceea ce ești.
Simte că ești
prezent. 

Ce sentiment te defineşte?

Fericire. 
Asta simt în majoritatea timpului.

Nu este vorba de perfecţiune, de atingerea idealului în tot ceea ce faci şi îţi propui, ci de modul în care priveşti lucrurile, de atitudinea ta asupra faptelor ce ţi se întâmplă. Un lucru este clar - rareori actul este aşa cum îţi doreşti, dar presupune, oare, acest fapt să trăieşti într-o continuă decădere, să aduci în viaţa ta pesimismul şi să uiţi să zâmbeşti?
Nu. 
Categoric, nu.
Atunci, de ce majoritatea oamenilor preferă să aibă în viaţa lor tristeţe şi, totuşi,  tânjesc după fericire ?!
De ce nu acceptă bucuria venită din lucrurile mărunte, aparent nesemnificative ?
Sunt diabolici, chiar criminali.
Tot ce fac e să găsească puţină alinare, puţină fericire în plângerea de sine, în împărtăşirea cu ceilalţi a situaţiei atât de mediocre pe care trebuie să o suporte, a faptul că ei, ei înşişi sunt singurii şi cei mai trişti în lumea asta, soarta e împotriva lor. Bineînţeles, nu s-ar gândi o clipă că ar fi vina lor; că ei sunt responsabili pentru ceea ce li se întâmplă...sau pentru ceea ce nu li se întâmplă.
Uită să trăiască...uită ce înseamnă a trăi.
Şi fac ceva în acest sens? Nu; îşi continuă starea deplorabilă. Dacă ar avea minimul de intenţie, s-ar bucura de fiecare clipă, de fiecare clipă petrecută în preajma celoralţi sau cu sine însuşi, ar aprecia frumuseţile lumii; s-ar opri, din când în când, şi ar spune un "Mulţumesc!"; apoi, ar zâmbi şi şi-ar continua calea.
Priveşte totul ca pe un cadou.
Un cadou de care ai nevoie pentru a asimila mai multe cunoştinţe.
Un cadou care te face să înţelegi şi să speri.
Un cadou care îţi arată o frumuseţe mai înălţătoare în fiecare clipă care trece şi vine, care vine şi trece.
Dar cine primeşte cadouri?!
Cei cuminţi.
Iar ca să fii cuminte, trebuie să speri în bunătate.

Nu este vorba, oare, în această viaţă, de care toată lumea se plânge, evident, că este prea scurtă, dar, totuşi, nu se oboseşte să o trăiască nici la acest timp subiectiv, de modul în care o laşi să decurgă?
Ceea ce este important, oare, nu se rezumă la ceea ce simţi şi la modul în care te fac, toate elementele ce te înconjoară, să te simţi?
Nu există, oare, timp pentru toate, dar nu şi curaj în a-l folosi?

" Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
  Când să facem şi asta murim. " ( Octavian Paler )

Cine sunt.

Cineva mi-a spus că după prima conversaţie (virtuală) cu mine a crezut că sunt nebună.
Totuşi, a continuat să avem a doua, a treia, a patra conversaţie. De ce ? Nu ştiu.

M-a întrebat cine sunt, de fapt?
Nu i-am răspuns. Nu am ştiut ce să îi răspund. Asta m-a înspăimântat. Încă meditez.

Zâmbesc pentru că a avut curajul să îmi spună exact ceea ce crede, dar sunt bulversată căci nu au facut-o şi alţii.  

Despre care eu vrea să ştie?

Mă schimb pe zi ce trece, încerc să mă modelez în cel mai bun mod. Nu pot să spun exact cine sunt astăzi. 

Abia am o oarecare idee despre cine am fost : o persoană mult prea sensibilă, supra-optimistă, care credea în bunătatea adânc ascunsă a fiecarei persoane; în faptul că odată ce îi oferi încrederea ta cuiva, acea persoană o va respecta; o fiinţă îndrăgostită de ideea de a fi îndragostit, de toate chestiile romantice şi siropoase; o visătoare. 

De asemenea, aş putea să îi detaliez despre cine vreau să fiu : o femeie independentă, puternică şi respectată.

Dar despre cine sunt astăzi?! Greu de spus.

Mai puternică decât am fost în celelalte zile, asta e clar. Încă îndrăgostită. Îndrăgostită de a face lucruri diverse, noi; de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, caractere diferite. O persoană care iubeşte să zâmbească, să râdă şi care îşi doreşte ca cei din jur să facă la fel. Concentrată pe conturarea unui viitor - a viitorului pe care îl visez fără să îmi dau seama. O persoană mai realistă şi, totuşi, una care iartă şi uită uşor.

Mă iubesc. 

Mă iubesc pentru toate ciudăţeniile mele, pentru tot ce am îndurat până la acest moment.

Mă iubesc pentru faptul că vreau să descopăr cât mai multe şi vreau să devin cea mai bună variantă a mea.

Mă iubesc pentru că aş face orice să fiu mereu fericită.

Mă iubesc pentru felul meu de a fi, pentru faptul că analizez prea mult detaliile.

Mă iubesc pentru că sunt eu.

Sunt mândră de mine, de persoana care sunt astăzi. Mereu voi fi de cea prezentă şi mereu voi spera la îmbunătăţirea celei viitoare. Voi face acele schimbări pentru a fi. 

Şi, dacă această iubire şi respectul de sine, care, din punctul meu de vedere ar trebui să se regăsească în fiecare, mă face narcisistă, atunci da, sunt o narcisistă.

                                                      Deci....despre care tu vrei să vorbim?

Linişte.

Oamenii. Înconjuraţi de cuvinte. Mereu trebuie să existe o părere, mereu ceva de spus. Sunt sugrumaţi de ideea de comunicare.
Dar s-au gândit vreodată cât valorează ?
Comunicarea prin intermediul cuvintelor reprezintă doar 7% din totalul actului; 38% se regăseşte în ton, volum, viteză de rostire, şi 55% în expresia facială, poziţia corpului etc.
Pentru ce atâta străduinţă?

Linişte.
Ascultă liniştea.
Bucură-te de ea.
Bucură-te cu cel de lângă tine de ea.
Uită de tot şi simte.

E de ajuns pentru tine? 
Oamenii pierd ideea esenţială din actul de comunicare. Nu vorbele sunt importante, ele valorează cel mai puţin. Detaliile, modul în care îi faci să se simtă, acestea creează impactul dintre adevăratul tu şi adevărul din ei.
De ce apare sentimentul de stinghereală ? Crezi că cel de lângă tine nu îţi poate înţelege liniştea? Ai impresia că liniştea lui nu e compatibilă cu a ta? Din cauza acestui fapt preferi să ascunzi cât şi ce poţi sub masca cuvintelor?
Învaţă să comunici fără acestea.
Găseşte acele persoane care îţi înţeleg tăcerea şi în preajma cărora cuvintele vor prinde contur. Contur spre ce? Tu să-mi spui, tu decizi.
Priveşte în jurul tău. Priveşte oamenii. Gesturile lor. Analizează. O infinitate de interpretări. Ce frumuseţe şi bogăţie stăpâneşte această fiinţă. Zâmbesc.
                                                                                Tu?

Cine caută, găseşte

Aparenţe.
O lume care se învârte în jurul acestui indice. Totul se măsoară în impresii şi cuvinte.

Se creează o lume iluzorie, care tinde spre absolut, spre perfecţiune. Trebuie să ai ţinte cât mai mari, pentru a reuşi să-ţi depăşeşti condiţia, ăsta e scopul. Trebuie să fii cât mai bun, cel mai bun. Trebuie să le dovedeşti celorlalţi superioritatea ta. Trebuie să faci ceva pentru a te remarca. Trebuie să le transmiţi calităţile tale.
Trebuie! Trebuie! Trebuie!
Doar aşa îţi vei putea aprecia munca. Doar aşa te vei simţi folositor. Doar aşa vei crede în tine.
Deci...cine eşti...depinde de numărul celor care te apreciază sau de cine te apreciază ?
Tu! Caracterul tău depinde de părerea cuiva? De impresia pe care ar contura-o acea persoană în timp ce meditează, evident, la nemurirea sufletului? Nu ai vrea să depindă de tine? Să ai puterea? Să fii capabil în a realiza cum trebuie să fie, să se dezvolte, să trăiască o persoană? Să fii capabil să fii fericit? Să ai acest curaj?
Categoric nu ai vrea.
Ar fi prea crud ca cei din jur să te judece pentru ceea ce eşti. Este mult mai convenabil să o facă pentru ceea ce nu eşti...în întregime.

Tu vezi rostul? Eu văd doar că lipseşte iubirea şi încrederea în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi face. De ce? De ce ţi se pare atât de greu să devii cine îţi doreşti? De ce pui accentul pe cei din jurul tău şi nu pe tine, pe adevăratul tu?
Revino-ţi! Încetează cu scuzele. Fă un efort şi depăşeşte starea aceasta infamă.

Dar poate..

Poate că prin aparenţe, oamenii mai au o şansă. O şansă în a găsi pe cineva potrivit, capabil să observe detaliile, capabil să vadă şi altceva. O şansă spre dezvoltarea personală, realizată treptat de momentele în care sunt prejudecaţi. De momentele în care află că slăbiciunea celor din jur, care doar atacă, în încercarea de a-şi ascunde defectele şi frustrările, e atât de patetică. O şansă prin care învaţă să acorde o şansă. 

Care este calea de mijloc ?
Ce se caută, de fapt?
Tu ce cauţi ?